Cu dor, pentru că viața nu-i „o fiță”... - AMsR

Cu dor, pentru că viața nu-i "o fiță"...   

     26 aprilie 1970, o zi de duminică, dar nu o duminică așa oarecare, zi de Paști și un loc acolo undeva în România, Rasa 515, locul sfânt din inima mea! Acolo și atunci a vrut Dumnezeu, într-un mod cât se poate de natural, să mă primească la pieptul ei mama din mâinile moașei. Era „epoca de aur”, dar mama a ales să nască cu moașa acolo acasă, așa cum îi născuse și pe cei trei frați mai mari ai mei, într-o cameră mică, fără lumină electrică, unde eram doar noi: Dumnezeu, moașa, sfânta mea mamă și eu.
      Am crescut și din când în când moșica Lenuța era nevoită să vină în grabă acasă la noi, nu pentru că mai năștea cineva, nu pentru că mama avea nevoie de ea… O chemam de cele mai multe ori noaptea și din ce în ce mai des! La unu, la două, la trei... venea val-vârtej și ne găsea pe toți speriați cu ușile larg deschise, ferestrele date de ziduri, privind la bietul tata cum stătea pe marginea patului cu ochii ieșiți din orbite, lăcrimând, privind la icoană, cerând ajutor... Era tânăr, avea doar 40 și puțin. Și când în puterea nopții  se auzea deschizându-se poarta, ne simțeam cu toții salvați: era moșica venită degrabă și, doar văzând-o, pe chipul tatei se așternea așa o lumină și cianoza începea să dispară, lacrimile se opreau din senin. O injecție intra-venoasa (un bronhodilatator și un antihistaminic, aveam să învăț eu mai târziu), apoi calmul de după criză... Venea moșica nu ca moașă, venea ca om până într-o zi când nici măcar ea nu a mai putut face nimic...
       A venit și la priveghi moșica, eram copil, îi priveam pe toți cei prezenți, pot spune că era acolo tot satul. Privind pierdut prin mulțime i-am întâlnit ochii, mă privea la rându-i cu milă și tare aș fi vrut să știe că din toți cei acolo prezenți, pe nimeni nu a respectat tatăl meu mai mult decât pe ea și noi toți, odată cu el! Acest ceva din ochii tatei, recunoștință, respect, acest ceva mi-a scris destinul!
      Așa că mai târziu am ales Liceul Sanitar București, apoi o echivalare, o postliceală sanitară, o specializare în imunoserologie și transfuzii și într-o zi, peste ani, studentă la Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” Bucuresti, Facultatea de Medicină, Secția de Moașe... o bursă de merit, colege minunate, profesori de excepție!

        De ce Moașe? Pentru că moașa era și este tot ceea ce respect eu mai mult pe lumea aceasta! Moașa mi-a fost alături în Spitalul Județean Călărași, unde împreună cu ea am născut natural, fără epidurală, fără cezariană "de fiță". Simplu și firesc, cum mă născuse mama pe mine, așa am născut-o eu pe bobița mea dragă și scumpă! Când mi-am ținut copilul prima dată la piept, aveam aproape 21 de ani și din clipa aceea mama, care era mama mea dragă, a devenit pentru mine mama mea sfântă! De atunci, chiar daca eu sunt în picioare gândind la mama mea, sufletul meu este întotdeauna în genunchi!
    Cândva asistentă medicală în Punctul de Transfuzii-Caritas, apoi, după terminarea facultății, moașă în Sala de nașteri a Spitalului Caritas și a Spitalului Universitar de Urgență București, împreună cu colegele mele, alături de toate gravidele care veneau să nască natural cum se naște de când lumea și pământul, trăiam zilnic emoții de nedescris!
    Într-o sală de nașteri cu o moașă aproape, începe o viață de om dintr-un suflet de mamă! Acolo vin femeile gravide cu atâta teamă în ochii, dar cu atât de multă iubire în suflet, fiecare pentru puiul său încă nenăscut. Acolo în sala de nașteri, sub ochii moașei se întâmplă o minune: minunea prin care fiecare femeie ce naște, devine o sfântă! Fiecare copil are mama lui sfântă, așa cum în fiecare moașă există o fărâmă de înger! Și am ales să mai nasc o dată la fel de natural, doar că de data aceasta ceva a fost diferit: Dumnezeu era acolo și moașa (colega mea, Adriana Serban), doctorița Ionescu Virginia, echipa „neonato”, toți echipați până-n dinți pentru că, oameni buni, asa mi-a dat mie Dumnezeu deodată alte două bobițe dragi, băieti, gemeni univitelini... Mulțumesc Adriana, pentru că tu ai fost fărâma mea de înger!
    Oameni dragi, după cum vedeți, moașele există de când lumea și pământul! Și totusi ceva s-a schimbat... naturalul a început să se „denatureze”. Astăzi sarcina, dintr-o etapa fiziologică din viața femeii, a devenit  tot mai medicalizată, transformată în patologic din necunoaștere, poate din teama de durere, poate așa… doar "de fiță". Astăzi moșica Lenuța de la Rasa  ar fi mândră de generația aceasta tânără cu pregătire universitară, cu monitorizare de ritm cardiac fetal, cu educație parentală, cu seringi de unică folosință...
   Astăzi sunt departe de România mea, departe de bobițele mele dragi, departe de mormântul părinților mei... Din lumea aceasta străină și îndepărtată, aș dori să vă intreb  oameni dragi, de la primul român și până la ultimul: știți dumneavoastră unde este viitorul României? Viitorul României este în mâinile moașei! Viitorul României sunt cei născuți astăzi, cei ce se vor naște măine și atunci, mă întreb eu și vă întreb: este important să avem nașteri fără suferință fetală? Este important să alegem fiziologicul, lăsând tot mai mult cu putință deoparte lucrurile complicate doar așa "de fiță"? Este important să recunoaștem o situație patologică și să reacționăm ca atare? De sănătatea fiecărui nou-născut depinde viitorul României ca nație. Degeaba avem noi învătămant, cultură și mai știu eu ce, dacă nu avem sănatate, nu avem nimic... Viitorul depinde de calitatea materialului genetic, acei 22 de cromozomi comuni si unul special, X din ovocitele fiecărei fetițe ce se naște acum. Știți oare că fumatul acesta "de fiță''  face ravagii la nivel respirator distrugând fără drept de apel epiteliul ciliat? Doamnelor și domnișoarelor, știti unde se mai afla un astfel de epiteliu în corpul uman? În trompa uterină... apoi ne minunăm că avem incidența crescută de sarcini extrauterine, șoc hemoragic, mega urgențe, infertilitate, etc. Ar fi mai simplu să facem noi educație sanitară oriunde, la școală, la „școala părinților”, acolo unde moașele pot vorbi despre atâtea lucruri, pe FB, la TV… Avem nevoie de moașa ca de aer, prezența ei e vitală, ginecologul de gardă, în garda aceea a lui de 24 de ore și plus ar fi în colaps fără echipa de moașe. Moașa își face meseria ei, nu fură meseria medicului, aceasta este o echipă, este un binom. O moașă pregatită îl ajută enorm pe medic, știe să recunoască situațiile patologice și aceasta este esențial! ESENȚIAL!

    Departe sunt eu de România astăzi, dar îmi simt sufletul mai românesc ca oricând! O dramă m-a determinat să las totul și să plec: „nenorocirea Giulești”. Nu eram eu implicată, dar erau oameni ca mine, colegi, suferință fără sfârșit… A urmat pribegia: examene, stagii, muncă și recunoașteri, o țară nouă și o limbă străină, apoi o altă țară și o altă limbă străină, cu fruntea sus, cu dorul copiilor mei, cu dorul de România, de frați și de mormintele părinților mei. Am patru recunoașteri, două eliberate de statul italian și două eliberate de Franța. Nu vă spun asta pentru a arăta cât de plină "de fițe" sunt eu, ci pentru a vă spune că acestea atesta recunoașterea învățământului românesc. Eu sunt „ostetrica” recunoscută de Ministerul Sănătății din Italia și „sage-femme”, al celui din Franța, asistent medical generalist recunoscut în Italia și Franța.
La Paris am trăit cea mai plăcuta experiență. Visam să ajung în Franța pentru a realiza ceva, nu „french manicure” cum gandesc poate unii, ci  visul meu: „D.I.U.”, o diploma inter-universitară în specializare de ecografie gineco-obstetricală pentru sage-femme, specializare de un an în cadrul unei universități de medicină franceze, acolo aceasta e posibil. Paris, National Ordre des Sages Femmes și eu, cea care vin din Italia, dar nu sunt italiancă, m-am nascut la Rasa cu o moașă într-o zi de Paști... „Aveti recunoaștere italiană, înscriere la București, dar să vedem unde ați terminat studiile?”  Le dau un catastif... și caută…  Universitatea de Medicină și Farmacie "Carol Davila" București, recunoscută de Franța, în documentele franceze era scris mare și românește: LICENȚIAT ÎN ASISTENȚĂ OBSTETRICALĂ și apoi din senin: „dorim să știm poziția dumneavoastră la sfârșitul anilor de studii!” Le prezint documente, suplimentul diplomei de licență, a doua poziție în clasamentul absolvenților din acel an. La plecare mi-au dat o cărticică și mi-au spus: aceasta este pentru noi ca o Biblie! Bon courage! Am primit atunci Biblia oricărei sage-femme din Franța: Competențele și Codul deontologic. Merci beaucoup!
Sunt diferențe? Da! Păcat că moașa din România se luptă să își regăsească identitatea, statutul, când mai are atât de multe de facut: educație sanitară, urmărirea sarcinii fiziologice și într-o zi, de ce nu,  ecografie gineco- obstetricală așa „ca afară”! Eu muncesc în acest sens, știți de ce? Pentru că într-o zi mă voi întoarce aici unde mi-e sufletul și de n-oi veni cu averi materiale, măcar vin cu ceva, poate chiar mai de preț! Avem nevoie de moașe? Imperativă nevoie!
Eu am convingerea, dragile mele, că împreună vom reuși să îndepărtăm din sufletul gravidelor spaima de durerile nașterii. Haideți să investim în noi, în perfecționarea noastră, sofrologie, noutăți, dacă nu sunt la noi, le putem învăța „de afara”! Eu sunt optimistă!  Veti vedea că profesia aceasta va deveni "o fiță"! Veți vedea că până la urmă, femeile vor înțelege cât de nenaturală este cezariana „la rece”, ocitocina fără rost și toate cele ce noi știm. Fructul necopt nu cade din pom, cade el singur când este matur, din iubirea aceea maternă, chiar dacă acolo pe ultima sută de metri, femeile simt că nu mai au putere să gândească, să respire și să ia decizii înțelepte! Să nu uitați că acolo în sala de nașteri, voi moașele, fărâme de înger, cu numele de Lenuța sau nu, sunteți acolo pentru sfințenia din mame și pentru minunile lor pe cale să se nască! Oameni dragi, aceasta este realitatea pură, nu ficțiune!

Întotdeauna cu dor,

Nicoleta Ioniță, moașă